Uitandu-ma la filmele romantice in care este prezentata Franta sau Italia apar invariabil viile. Dealurile inverzite, randurile ordonate, oamenii care  se plimba calm printre ele.

 

Via a prezentat pentru multi o atractie asa incat nu este absolut nimic iesit din comun daca ma farmeca si pe mine.  Crescuta la bloc nu am avut cum sa ma bucur de binefacerile pe care ti le  ofera gradina sau via ta. Ma multumeam cu lecturile si ravneam la clipa in  care sa pot sta vara la umbra unui nuc “personal”. Mi se parea atat de ireal, de fantastic, de binecuvantat. Nu degeaba tema viei este prezenta in filme. Nu intamplator scenele de dragoste de implinire sunt incheiate de cele mai multe ori cu acele dealuri. Imagini poetice, as putea spune picturale,  pentru ca la filmul vazut aseara, de exemplu, aveai senzatia clara  ca erau pictate. Prea pline de culoare, de ordine, de perfectiune ca sa mai fie adevarate.

 

Si, la urma urmei, de ce nu ar fi adevarate? Oamenii inca MAI cultiva viile. Via este un semn de bogatie, de noblete. Nu poti sa ai o vie si sa fi sarac!  Nu numai satisfactii materiale dar si sufletesti.

 

La tara, in copilarie, mi-a fost dat sa vad clasica vie pe care orice taran,  chiar si orasan o are in batatura. Cativa butasi care asigurau o recolta de  struguri suficienta sa faci si cativa litri de vin, recolta proprie.

 

Prima data cand am vazut de aproape o vie in adevaratul sens al cuvantului a  fost cand am intrat in casa viitorilor socri.  In plin centrul unui mare oras  se mandreau cu cei 400 de butasi de vie nobila din gradina dar si cu via de  pe terasa, strugure rosu, robust. Muscat Ottonel , Cardinal, Muscat Hamburg sunt doar cele cateva nume pe care mi le mai amintesc. Poate ca atunci nu am stiut sa o apreciez. Dovada ca in scurt timp am si renuntat la ea. Sacrilegiu, da!

 

Era o duminica dupa masa, cu soare, si viitoarea mama soacra ma initia in lucrarile simple pe care noi femeile trebuia si puteam sa le intreprindem. Sa rupi frunzele tinere aparute, varfurile, sa permiti ciorchinilor proaspat formati sa fie alimentati. Sa rupi daca vezi vreo frunza atacata. Imi povestea despre cum trebuie sapata primavara la radacina, cum trebuie taiata, stropita regulat. Atunci ascultam cuminte fara a realiza impresia pe care o va face mai tarziu orice vie pe care o voi vedea din masina sau de pe ecran.

 

Si cum sa nu te impresioneze via, povestea de dragoste, actorii preferati candva in tinerete mai ales cand afli ca si in viata reala au fost si sunt parteneri de viata.

 

Filmul pe care l-am vazut aseara si care mi-a redesteptat amintirile despre vie se numeste Letters to Juliet, iar actorii pe care i-am revazut cu atata placere sunt Vanesa Redgrave si Franco Nero. Doar acum dimineata, in cautarea numelui filmului pe google, am descoperit cu bucurie ca cei doi si in viata reala sunt o pereche de foarte, foarte multa vreme. Te simti bine cu astfel de stiri.

[ad#reklama-in-articol]

css.php
%d bloggers like this: